Din momentul in care s-a anuntat editia XI Marathon 7500 nu am vrut sa ratez sansa de a ma inscrie din nou, desi usor sceptic fata de pregatirea mea. Cu o zi inainte de deschiderea inscrierilor ma suna Dan, cel cu care in urma cu 2 ani facusem echipa impreuna, fusese o cursa buna, de aceea nici nu am stat pe ganduri. Raspunsul era clar, echipa noastra urma sa ia startul in data de 13 iulie.
Pentru cursa nu ne propusesem un timp anume, amandoi veneam dupa o perioada incarcata la serviciu, putini km alergati pe munte si fara un marathon alergat anul acesta. Nu aveam emotii, alergasem de 2 ori cursa, stiam destul de bine traseul, iar turele constant din ultimul an ne dadeau o oarecare incredere ca ne vom descurca.
Vineri am ajuns devreme in zona Pestera, Iulia si Ionut au ales sa fie voluntari in CP de la Vf. Omu. Aveam ceva emotii pentru ei din cauza conditiilor meteo, ninsese si se depusese un mic strat de zapada, incercam sa-mi imaginez ce inseamna sa stai in C.P. Omu cu putine ore dormite, vant, ceata si frig. Dar fiecare isi face propria alegere.
In tabara de baza ne-am intarnit cu cei din gasca CPNT: Madalina, Cornel, Bianca si Silviu, fiecare cu sarcinile bine definite. Intre timp zona incepea sa se umple de corturi, am mai dat o tura, am mai socializat cu restul alergatorilor si usor, usor am intrat in atmosfera de concurs. Inainte de a ne ridica kiturile trebuia sa prezentam rucsacul cu echipamentul obligatoriu pentru vreme rea: foita impermeabila, suprapantaloni, folie de supravietuire, buff/caciula, manusi si supramasuri si trusa de prim ajutor, ambulate in punga pentru a nu se uda in cazul unei rapaieli. Toate in rucsacul de 8L de la Scott plus 2 flaskuri, 2 geluri, 2 batoane si fiolele de Magneziu.
Sambata 13 iulie:
5 dimineata, telefonul arata in jur de 6 grade, nu eram decis cu ce sa pornesc imbracat in partea de sus, ma gandeam ca o sa-mi fie cald daca iau foita din kit, frig daca iau doar tricou, cald daca iau bluza cu maneca lunga, asa ca am ales varianta tricou+manecute.
La poarta de start, cateva poze, revederea cu ceilalti alergatori, cu emotia se de un nou start. 3,2,1 si hai sa pornim. Urcarea pe V. Obarsiei a mers bine, un timp cu 5 minute mai rapid ca anul trecut. M-am bucurat sa o revad pe Iulia, pe Ionut, nu am zabovit mult si ne-am indreptat catre Valea Cerbului unde avem parte de spectacolul razelor soarelui ce se strecurau printre nori si lumina oglindea Acele Morarului.
Coborarea pe Valea Cerbului imi place cel mai mult din toate cursele pe care le-am alergat, o combinatie intre stanca si potaca tipica de trail running, ceva sarituri, cateva suisuri si coborasuri ce in final se termina pe scurtatura spre Gura Diham.
La vale o dam rapid in urma lui Mihai Cristea, taiem serpentinele si fara sa ne dam seama deja am trecut de partea superioara a vaii. Urmeaza cateva sarituri cand pe partea stanga cand pe partea dreapta a vaii. Ajungem in zona “la numaratul oilor” incerc prin lateral, alunec usor, revin in poteca si mai linistesc putin pace-ul.Dupa intersectia cu Poiana Costilei incepe o scurta urcare, Dan mai schimba cateva glume cu echipele din jur, eu atent dupa scurtatura semnalizata de catre organizatori. Umar la umar cu Dan, totul mergea bine, ma uit la ceas si par surprins, aveam cam o ora si zece minute de la Omu si mai era foarte putin de coborat pana la Diham. La baza coborarii tot astept sa-l vad pe Dan, mai trec 2-3 echipe, vine si Mihai care imi spune ca Dan are ceva probleme. Ma ingrijorez un pic dar il vad ca vine usurel, imi spune ca are ceva crampe la gambe, il linistesc ca suntem aproape de PC Diham unde ne vom alimenta si o sa fie mai bine. Ma simteam putin vinovat, probabil pornisem prea tare atat pe urcare cat si pe coborare. Mergem linistiti spre CP, alimentam destul de bine, o banana, cascaval, cateva stafide/merisoare, ceva sarat, bem apa, umplem flask-urile si mai luam cate o fiola de magneziu. In CP il salut pe Mita Baractaru si el avea ceva probleme cu crampele, Mita e unul dintre sportivii pe care-I urmaresc de mult, pacat ca a trebuit sa abandoneze ceva mai sus, la Prepeleac
Pornim pe cea mai dificila urcare din concurs: urcarea pe Bucsoiu. Pe “panta prostului” ne depaseste un grup care pornisera in drumetie spre varf. Ceva nu mergea conform planului, imi vine in minte primul gand ca putem abandona, aici sau la Vf. Omu. Mai stam cateva minute, Dan isi revine, intrecem drumetii si pornim spre P. Izvoarelor unde ajungem cam in 40 minute.
Ne bucuram de intalnirea cu familia Solomon, oameni faini, luam cativa ursuleti de la fetitele lor :), mai bag un baton, mai beau niste apa, se mai amesteca niste ganduri. Pe poteca spre Tache urcam linistiti. Bucsoiu este un masiv solicitant si total diferit de masivul din care face parte, abrupt, stances si spectaculos.
Inainte cu 2-3 curbe de Prepeleac ne intalnim cu o echipa de mixt, ma bucur sa o recunosc pe Alexandra, careia ii urmaresc blogul de aventuri, mai schimbam cateva cuvine si urcam gafaind. La Prepeleac ma bucur sa-l revad pe Iuli, imbracat in costum popular, impreuna am terminat promotia de ghizi montani 2017. In prima parte Bucsoiu te intampina cu o zona ca in jungla, cu o vegetatie bogata, inaintezi printr-un sant si din cand in cand cate o urcare cu inclinatie 30 de grade. Atent la traseu sa nu o iau pe “pacaleala lui Bucsoiu”, din experienta antrenamentelor, aceasta zona este foarte expusa si ai sansa sa cobori pe fund.
Urmeaza zona de lanturi, nu e de speriat, am depasit-o lejer, folosindu-ma de bete. Ajungem in creasta si se arata Valea Malaiesti, Padina Crucii si o parte din Tiganesti. Ce senzatie si ce frumos sa fii acolo sa poti vedea toata splendoarea naturii. Gata suntem pe varf, ne tragem sufletul, facem o poza, doua, trei, o punem de-un GIF. Terminasem si al doilea flask cu apa, imi era sete, Dan imi da apa lui si ne indreptam spre Omu. Inca o urcare, deja coapsele incepeau sa se incordeze, dau din bete, maresc pasul si in departare o vad pe Iulia facandu-ne cu mana dinspre Omu. Cat de mult conteaza sa te intalnesti cu cei dragi, uiti de toate durerile.
Pentru a doua urcare la Omu ni se verifica echipamentul obligatoriu. Aveam tot ce imi trebuia, hainele uscate in rucsac si parea ca revine si energia. Mai rontaim cate ceva, zambim, ce energie faina primim, voluntarii cu zambetul pe buze ne incurajeaza si plecam pe ultima bucata din traseu, spre Batrana, uimit ca de data nu este ceata si poteca este vizibila. II dam usor o alergare in tandem, merge bine, vremea e placuta si prin jnepenis ma intalnesc cu Melinte Marius, fusese pe la Omu si ducea catre tabara de baza 5-6 butoaie goale. Ce sentiment de bine!
De la Refugiul Batrana facem dreapta si coboram pe Coltii Tapului, in fata se vede Craiasa cu un nor de ploaie deasupra, dupa aproximativ 1 minut observ un fulger in zona Pietrei Mici. Coboram atenti pe grohotis, este o portiune mai tehnica si trebuie sa fim atenti, deja avem mai mult de 8 ore si oboseala se simte. Ma uit spre Leaota si vad ca la orizont ploua, estimez ca o sa ne prinda pe final, pe coborare ne intalnim din nou cu echipa Alexandrei. Vorbim putin de munte, de turele ei, de ale mele, astfel coborarea a mers mai repede. La Gutanu ne asteapa un voluntar, ne trece in aplicatie numarul si ne oprim pentru o scurta pauza.
Mai aveam o Cola o facem jumate-jumate, mai mananc 2 batoane cu fructe de la Dan, mai povestim putin si plecam spre Strunga. La izvor intalnim un alt “CP improvizat de echipe” observam oboseala pe fetele tuturor, inainte sa plecam il recunosc pe Victor, cu care facusem echipa la Gerar 2016. Cat de tare sa ma intalnesc din punct in punct cu alt prieten alergator.
Photo Credit- Alexandra P.
Iesim din padure si in stanga vedem Strungile, in fata avem saua, in dreapta avem Bucsa, ce zona frumoasa, Dan zicea ca asta este varianta romaneasca a Dolomitilor, cat ma bucur ca sunt aici in cursa, cu el. Imi suna telefonul, era Iulia care ma anunta ca au inceput sa coboare de ceva timp de la Omu pe Obarsie si se indreapta catre finish, am calculat putin cam pe unde suntem si am estimate timpul pana la finish.
La Refugiu intalnim o gasca mare de voluntari, Cornel surprinde echipele in poza. Am inteles ca voluntarii venisera din Ciubotea, ohoo au avut si ei de mers ceva. Dan mai voia apa, Cornel ne spune de un izvor aflat ceva mai jos langa stana, ceilalti volutari ne ofera ceva natural din prune, de la Manu :). Incepe ploaia, punem foitele, ne indreptam spre Padina, atenti sa nu ratam Punctul.
Nu mai e mult, ajungem in zona pesterii, trecem pe langa manastire, urcam in sosea si incercam sa intram sub cele 11 ore, asa cum estimam pe urcarea spre Strunga. Ultimele 2 curbe spre finish si ceasurile ne indica 10:58, fericiti ca am terminat o cursa frumoasa. La finish ma bucur sa o vad pe Iulia, care coborase cu doar cateva minute inaintea noastra, zgribulita si cu un castron de paste in mana.
M3200- o cursa de care aveam nevoie, care ne (re)deschide apetitul curselor montane, bucuria de a alerga pe munte, de a-ti seta un obiectiv si de a te antrena pentru acesta. Daca la celelalte curse oponentul esti chiar tu: versiunea ta mai slaba, de care trebuie sa tragi, sa uiti de dureri, de crampe si sa te indrepti spre finish la aceasta cursa este diferit, este vorba de echipa, de a te intelege cu partenerul, de a va cunoaste si de fi flexibil. De a sti sa “castigi” sau sa renunti, de a te motiva si de a oferi tot ce ai mai bun. Nu este usor, pe durata unei curse de anduranta fiecare isi joaca rolul, uneori esti cel care sustine, alteori te lasi sustinut. Nu e despre timp, medalie sau personal best, e despre a sti sa fii o ECHIPA. Aceasta este “povestea” mea la care au contribuit toti oamenii frumosi de pe munte. Va multumesc!
Echipament:
-adidasi La Sportiva Ultra Raptor
-colanti lungi Salomon
-jambiere Salomon
-Tricou UA si manecutele MPC
-rucsac alergare Scott 8L
-2 flaskuri de 250ml
-ceas SUUNTO Spartan Sport – setat pe acuratete low, pe best tine 10 ore.
Ce am consumat:
-1 baton cu cereale Sponser, 1 gel Sponser – cred ca erau primite de la MPC
-4 batoane cu fructe uscate de la Lidl
-alimentare din CP-uri: cascaval, banana, lamaie si covrigei/stafide
-500ml Cola
-aproximativ 2,5 l apa